Despre mine

Despre mine

Am 57 de ani si nici o legătură directă cu arta!

Când aveam vreo 9 ani și locuiam în Constanța, mama m-a dus la cercul de pictură. Țin minte și acum clădirea, amplasată vis-à-vis de port și cu vedere la mare, și prima mea pictură – o vază cu flori!

Ruptura de pictură s-a produs brusc și fără prea mari dureri. Tata fiind militar, când am împlinit 10 ani (chiar de ziua mea și cu piciorul în ghips fiind!) ne-am mutat la Tg. Jiu. Am mai pictat o vreme acasă, dar fără nici o îndrumare.

La școala din Tg. Jiu am avut o profesoară de fizică, genul acela de profesor dedicat și talentat, care m-a făcut să îndrăgesc mult această materie. Am fost un fel de „șoarece de bibliotecă: mă duceam în timpul liber și lucram din gazetele de fizică. În clasa a VIII-a am avut o mare dilemă și anume la ce liceu să dau examen: la liceul de arte sau la liceul de fizică? Cu mintea și naivitatea mea de 14 ani și fără să mă sfătuiesc cu părinții, am decis că, decât să pictez pahare într-o fabrică, mai bine mă îndrept către fizică, care îmi va deschide mai multe oportunități.

Am avut norocul să am un frate cu 12 ani mai mic decât mine, care îi mânca tot timpul mamei (tata era plecat mai mereu prin aplicații, în munți), așa că, după ce am făcut și puțină grevă a foamei, am primit acceptul să dau la liceul de fizică din București, liceu care s-a mutat în toamna aceea la Măgurele, pe Platforma de fizică, împreună cu Facultatea de fizică. Am stat 4 ani la cămin, cu pedagogă, cu ploșnițe, am prins și marele cutremur acolo, am avut colegi bucureșteni, care veneau și plecau zilnic cu autobuzele, am mâncat la cantină, mi-a ieșit pe nas dragostea” pentru fizică! Colac peste pupăză”, în anul în care am terminat eu liceul, n-au fost locuri la secția de fizică nucleară – neîncorporabili (cei de vârsta mea știu ce înseamnă asta) – așa că opțiunile erau următoarele: să dau la fizică teoretică (parcă așa îi zicea!) și să devin profesor de fizică sau să dau la Politehnică. Întrucât am fost marcată de zilele negre și perii albi pe care îi scoteam noi adolescenții (inclusiv eu!) profesoarei de fizică din liceu, am decis (din nou!) că nu voi fi niciodată profesoară!

Am absolvit Facultatea de mecanică fină (cele mai multe locuri la neîncorporabili!), am primit repartiție și am ajuns tot într-o fabrică!!

M-am considerat întotdeauna o norocoasă! Mi s-a părut mereu că am (cel puțin material, dar nu numai) mai mult decât merit. M-am măritat în ultimul an de facultate cu un coleg de grupă, după doar 3 LUNI de prietenie, dintr-un capriciu (ca să nu mă mărit cu un chelos cu burtă, într-o fabrică obscură!) și iată o decizie pe care nu am regretat-o niciodată! Am 2 copii minunați, pe care nu noi am decis sa-i avem, ci sistemul (!), dar care m-au împlinit și au dat un sens vieții noastre de cuplu (cei cu copii înțeleg că nu sunt doar vorbe). Am devenit bunică – poate cel mai minunat dar primit de la viață (mă rog, și de la copilul cel mare, cel puțin deocamdată, sper. Am făcut rate la CAR, am stat cu sacii pe lângă pereți până am reușit să ne cumpărăm mobilă, dar, în timp, ne-am luat și mașină, ne-am făcut și casă (de lemn, dar cu grădină!), am vizitat și Europa – ce poți să-ți dorești mai mult?

Poate mi-aș fi dorit mai multe satisfacții profesionale… Nu zic că nu am învățat o groază de lucruri și că nu am avut satisfacții punctuale, legate de performanțele mele personale, dar, după o viață de mers la serviciu, nu-mi aduc aminte să fi fost prea des nerăbdătoare să ajung acolo.

Nu pot să nu mă întreb câteodată: cum ar fi fost viața mea, profesional vorbind, dacă aș fi ales altfel la 14 ani?


Nu sunt produse în această categorie.